foaia IISUS BIRUITORUL (comentarii)

[Matei Vasilică]

aici vom scrie comentarii cu privire la unele articole apărute în
foaia oficială a Oastei Domnului-Sibiu: Iisus Biruitorul.




Am citit astăzi un articol care mi-a atras în mod deosebit atenţia.
îl voi reda aici în întregime:

Ostăşie la fără frecvenţă

"Asistăm, de ceva vreme, la o denigrare sistematică programată a Bisericii Ortodoxe, la o nouă etapă antieclesială. Desigur, nu e o practică nouă în istoria Bisericii aceasta. Dar, etapă cu etapă, înverşunării acesteia i se adaugă elemente noi, energii dezlănţuite. Citim mereu prin ziare, auzim în jurul nostru voci care mai de care mai aprinse, ridicate împotriva celor care cred şi mărturisesc în Hristos. Mai mult, tacit, sunt decimate cele mai sănătoase crezuri, adevărurile de credinţă şi de simţire. „Se strică rânduiala”, cum ar zice bătrânii noştri.
Nici Oastea Domnului nu e lipsită de astfel de frământări. Ceea ce e mai dureros însă e faptul că acestea vin, de multe ori, tocmai din interiorul ei, din partea celor care îşi spun, cu emfatică paternitate, ostaşi. În ultima vreme, o astfel de frământare are loc şi pe Internet, între persoane cu mai multă sau mai puţină cădere de a se lansa în evaluări şi judecăţi de valoare cu privire la Oastea Domnului, deschizând calea unor conflicte ce nu îi aduc decât deservicii Oastei. De pildă, unul dintre aceşti ostaşi afirmă, pentru a-şi susţine aberaţiile, că face parte din Oastea Domnului „ce ţine de Sibiu” (spune el) şi că e la a treia generaţie de ostaşi. Şi aceasta, pentru a-şi trasa calea unor dispute cu totul lipsite de modul curat şi cuminte de a te raporta la Oastea Domnului.
Alţii, din exces de râvnă, cred că ei au o chemare aparte la a rezolva problemele Oastei Domnului şi îşi dau cu părerea, cu vreme sau fără de vreme, în orice problemă care, de cele mai multe ori, îi depăşeşte, deoarece nu cunosc nici pe departe datele sensibile ale situaţiilor. Şi unii, şi alţii, nu fac decât să expună Oastea Domnului unor dezbateri injuste, bombastice, însă fără nici o acoperire duhovnicească. Te „doare mintea” – cum ar spune unii – să vezi la ce nivel sunt coborâte idealurile înaintaşilor, mărgăritarele acestora, aruncate în gurile hrăpăreţe ale unor a­şa‑zişi ostaşi care şi-au găsit, aici, pe Internet, spaţiul defulărilor şi al exprimărilor personale, suprasolicitate de intenţia de a „apăra” Oastea Domnului.
Din când în când, ar merita ca, atunci când provocăm reacţii, să ne facem şi câte un bilanţ al acţiunilor noastre. Dacă acesta e benefic, adică dacă face bine Lucrării Domnului, atunci Dumnezeu ne vrea să mergem aşa, pe mai departe. Însă dacă acţiunile noas­tre nu fac decât să arunce Oastea Domnului în braţele denigratorilor ei, ale celor care abia aşteaptă astfel de atitudini, pentru a măcina, la nesfârşit, la moara denigrării şi impietării Oastea Domnului, atunci trebuie să ne asumăm şi pedeapsa lui Dumnezeu, Cel Care – o ştim prea bine – nu Se lasă niciodată batjocorit!
Şi unora, şi altora, le recomandăm să mai citească, din când în când, măcar poezia aceea a fratelui Traian Dorz, O, om, ce mari răspunderi ai!, în ipostazierea sa privind cuvântul scris. E un exerciţiu ce nu strică nimănui. Şi, mai ales, ar trebui să conş­tientizăm că nu noi apărăm Oastea Domnului. O apără Ctitorul ei, Domnul, şi sângele înaintaşilor, care ne vor insufla şi arăta cum să călcăm, „cu frică şi cu cutremur”, pe Cale. Însă nu de unii singuri, după cum ne taie capul, ci în acord cu fraţii şi cu modul curat, frumos, de a da mărturie şi mărturisire adevărurilor de credinţă. Altfel, ajungem la situaţia deja creată în acest segment de dezbatere: confruntări de-a dreptul lipsite de bun-simţ, cu violentare de limbaj, de adevăr şi de încredinţare, provocate şi susţinute de nimeni altcineva decât... de „ostaşi ai Domnului”. Poate în grila acestor atitudini ne vom da seama, fiecare din noi, şi câtă ostăşie deţinem în cutele fiinţei noastre spirituale."

Romeo PETRAŞCIUC
_________________
Slăvit să fie Domnul!

[Elisabeta]

IISUS BIRUITORUL anul XVIII, nr.1 (561) 31 Dec.2006 - 6 Ian.2007

O BIBLlE PENTRU UNIUNEA EUROPEANA

Printre moştenirile spirituale cu care Romania intră în Uniunea Europeană se află, indiscutabil, şi Oastea Domnului; o asociaţie ortodoxă între celelalte ale Bisericii, poate nu greşim dacă o calificăm drept cea mai activă şi prolifică, din cauza asta şi cea mai în atenţia tuturor spre a reprezenta cu cinste suflul jertfitor al părţii mireneşti din Ortodoxie. Am putea spune chiar mai mult despre moştenirea aceasta, a Oastei Domnului, cu care Romania înnobilează Europa. De mai mulţi ani am auzit persoane sensibile care, având contacte cu aceasta Asociaţie misionară, au afirmat că se regasesc cu inima lor în misiunea ei; prin urmare, încurajând cu sinceritate lucrarea ei şi implicandu-se activ în bunul mers al actiunilor ostaşeşti. Din cauza asta, am putea concluziona că Oastea Domnului nu-i doar una dintre asociaţiile Bisericii, ci-i manifestarea vieţii bisericeşti într-o formă poate specifică poporului nostru, ceea ce-i conferă o mai importantă locaţie în moştenirea spirituală ce se adaugă culturii europene. Vreau să spun că ţările civilizate ale Europei s-au împărtăşit mai demult de supremaţia spirituală a Ortodoxiei - mă gândesc la aderarea mai dinainte la Uniunea Europeană a Greciei, de exemplu - şi ca aderarea de acum a Romaniei şi Bulgariei, ţări eminamente ortodoxe, va îndulci şi mai mult sufletul amar al Europei. In acest sens, Oastea Domnului şi toate celelalte asociaţii specifice Bisericii româneşti pot constitui puncte de interes şi modele noi de întoarcere la origini şi la unitatea spirituală.

Imi pun însă o întrebare: Va face faţă Oastea Domnului nevoilor Europei? Va marca ea Ortodoxia în trăire autentică, aşa cum aşteaptă Biserica de la toate asociaţiile a caror activitate le-a binecuvantat-o şi cu care se prezintă acum în faţa lumii? Titlul pe care l-am dat acestui editorial la început de an şi de noua perioadă a Istoriei noastre naţonale şi bisericeşti ne cheama la analiză. Suntem obişnuiţi cu bilanţurile, mai ales cu cele sufleteşti, ce se fac la trecerea dintre ani. Dacă ar fi să facem un bilanţ nepărtinitor al discursului Oastei, centrat, de altfel, pe Jertfa lui Hristos şi temeluit pe cuvintele Scripturii, am putea afirma că nu aduce nimic nou în discursul general al tuturor predicatorilor europeni. Sunt şi acolo predicatori laici destui şi nu-i o noutate apariţia a încă unui număr, impresionant, desigur, pe mapamondul Uniunii. Ba am auzit destul de des pomenirea numelor multor predicatori europeni, protestanţi cei mai mulţi, ca pe-o sursă patristică în atâtea discursuri de-ale noastre. Dacă aşa intram în Europa, atunci nu ea are nevoie de noi, ci noi de ea, în continuare, şi în planul spiritual. Dar nu! Noi trebuie să aducem ceva care să captiveze creştinatatea occidentală, şi asta n-o putem face decât dacă ne legăm discursul nostru biblic de tradiţia patristică a Bisericii Ortodoxe, lucru nou pentru neamurile legate strict doar de Biblie.

Am avut o experienţă de curând care s-a adaugat miilor de alte experienţe anterioare. Cineva, pornind de la un verset biblic, a umblat prin toată Scriptura, citând pe dinafară trimiterile de la subsolul respectivului verset şi apoi de la celelalte, încercând să facă un comentariu la un anumit subiect. M-a impresionat râvna cu care a învăţat pe de rost atâtea versete şi m-am gândit că ce bine ar fi fost să fi existat acolo, la subsolul versetelor, şi câteva trimiteri la anumite cărţi ale Sfintilor Părinţi, din care să citeze fraţii noştri cu mai multa uşurinţă. N-a fost sa fie aşa Scriptura! Zeci de ani accesul Oastei Domnului la literatura patristică a fost îngrădit. Si nu numai ostaşilor, ci şi atâtor glăsuitori din Biserică; mă refer la mireni, dar nu numai. De câţiva ani încoace, lucrurile încep să se schimbe. Încet, nu fără împotriviri, dar sigur. Foaia «lisus Biruitorul» a înţeles de mai mulţi ani această stringentă nevoie a vremii, şi orientarea ei către formarea duhovnicească a cititorilor în acest mod e deja o linie bine conturată a mesajului ce-l poartă. Trebuie deci să ne refacem discursul nostru despre Jertfa mântuitoare a lui lisus Hristos într-un fel interesant pentru toată lumea. Pentru asta, ne-ar trebui o Biblie şi cu alt fel de trimiteri, mai ales ca cei mai mulţi dintre ostaşi au în biblioteca lor din ce în ce mai multe surse ortodoxe de învăţătură din patrimoniul patristic al Bisericii. O Biblie cam în genul celei din Ediţia Jubiliara a Sfântului Sinod, dar cu bogate trimiteri în fiecare pagină la locuri precise din alte surse decât din interiorul Bibliei. Sau poate o concordanţă biblico-patristică, ori ceva de acest gen, care să înnobileze înţelegerea cu adevarat duhovnicească a Sfintelor Scripturi şi care să umple de lumină şi putere discursul Romaniei spre Europa. Asta pentru că tocmai am intrat în Uniunea Europeană şi că doar cu cartea de identitate putem călători în acest imperiu, ca oarecând Apostolul Pavel când cerceta Bisericile în călătoriile sale misionare.

Preot Petru RONCEA

[Matei Vasilică]

România în pragul Uniunii Europene

Suntem la o răscruce de drumuri. Începând cu 1 ianuarie 2007, ţara noastră va fi membră cu drepturi depline a Uniunii Europene. Acest fapt îi bucură pe unii, îi nelinişteşte pe alţii şi îi lasă indiferenţi pe cei mai mulţi. Noi în care categorie ne aflăm?
S-au făcut tot felul de scenarii apocaliptice, cum că integrarea europeană ar fi echivalentă cu integrarea în „Sodoma şi Gomora". Şi, în mare măsură, cred că au dreptate, pentru că libertatea de care beneficiază ţările democratice, dacă este prost aplicată, dacă este o libertate fără de Hristos, duce la o amplificare a păcatului până la cote echivalente cu cele petrecute în Sodoma şi Gomora, afară de viol.
Ne îngrijorează legalizarea homosexualităţii, ne îngrijorează posibila legalizare a căsătoriilor dintre homosexuali; şi e normal să ne îngrijoreze. Problema este cum reacţionăm la aceste provocări. Prin condamnarea vehementă a acestor practici? Prin mitinguri? Prin predici spuse de la amvonul bisericilor? Prin semnarea a tot felul de proteste sau iniţiative legislative? Sunt bune şi acestea, dar nu suficiente.
începând cu luna ianuarie 2007, s-a iniţiat un program de evaluare a sănătăţii întregii populaţii a României prin acordarea posibilităţii de a fi efectuate analize gratuite. Şi, mai mult decât atât, medicii de familie sunt instruiţi să meargă la fiecare cetăţean acasă pentru al conştientiza de importanţa efectuării acestor analize, pentru depistarea eventualelor boli, pentru a putea fi tratate la timp, sau chiar pentru a le putea preveni. Ce bine ar fi dacă s-ar putea face lucrul acesta şi în domeniul duhovnicesc! Şi sunt convins că s-ar putea.
Autorităţile bisericeşti ar trebui să ia exemplul autorităţilor sanitare şi să instituie - împreună cu preoţii parohi, ajutaţi de consilierii parohiali, de membrii comitetelor parohiale şi de membrii asociaţiilor ortodoxe afiliate, printre care şi fraţii şi surorile din Oastea Domnului - un program de evaluare a stării de sănătate duhovnicească a tuturor oamenilor care se declară ca aparţinând de Biserica Ortodoxă Română. Din ceastă evaluare, s-ar putea vedea clar care sunt persoanele cu probleme morale grave, familiile dezbinate, copiii abandonaţi, familiile cu părinţi alcoolici, familiile terorizate de vreun părinte denaturat, persoanele cu deviaţii sexuale (care sperăm că nu vor îngroşa rândurile homosexualilor de mâine), familiile aflate în pragul disperării datorită sărăciei, familiile care frecventează Biserica etc. Iar apoi, pe baza acestor date, adunate cu responsabilitate se vor putea întocmi programe de ajutorare, de asistare a acestora şi de prevenire a tragediilor, care se întâmplă sub ochii noştri, fără ca noi să putem face ceva.
Acesta trebuie să fie răspunsul nostru la provocările Uniunii Europene. Să adoptăm lucrurile bune care se întâmplă în ţările „civilizate" şi să le aplicăm pentru revigorarea vieţii duhovniceşti din parohiile noastre, putând răspunde astfel cu succes acestor provocări. La fel au procedat şi înaintaşii noştri la provocările Imperiului Roman, din care făceau parte,printr-o o organizare eficientă a vieţii bisericeşti, printr-o organizare exemplară a activităţii sociale (un exemplu fiind celebrele „vasiliade" înfiinţate de Sfântul Vasile cel Mare).
Avem probleme cu homosexualii? Să ne rugăm pentru ei, săi cercetăm şi să încercăm să-i ajutăm să se vindece de boala care le-a năpădit fiinţa.
Ne este teamă că familiile de homosexuali vor adopta copii abandonaţi? Dar de ce mai sunt copii abandonaţi? De ce n-au fost încă adoptaţi de familiile credincioase, pentru ai creşte în frică şi dragoste de Dumnezeu? Dacă fiecare familie de ostaşi ar adopta un copil abandonat, cred că n-ar fi suficienţi copii abandonaţi în România.
Ne este teamă de libertatea folosită pentru promovarea păcatului pe toate căile? De ce nu folosim această libertate pentru a-L promova pe Hristos mai mult şi mai bine decât o fac alţii cu păcatul?...
Dar toate acestea ar însemna o mai mare implicare a noastră, care ar presupune jertfă şi renunţare la multe dintre tabieturile noastre. De aceea este mai uşor să ne lamentăm, să criticăm şi să ne plângem că vremurile în care trăim sunt mai rele decât cele dinainte.
Cred că este (timpul) să ne trezim din amorţeală, să ne implicăm activ în promovarea Evangheliei şi a Mântuitorului Iisus Hristos în societatea în care trăim şi în care vom intra începând cu 1 ianuarie 2007, într-un mod care să depăşească râvna cu care se promovează păcatul adus la rang de lege. Amin.
Slăvit să fie Domnul!

Ioan Duca
IISUS BIRUITORUL Anul XVII,nr 49 (556) 27 nov.-3 DEC.2006
_________________
Slăvit să fie Domnul!

[Matei Vasilică]

RĂBUFNIRILE ICONOCLASMULUI ÎN ZILELE NOASTRE

în istoria bimilenară a Creştinismului, iconoclasmul s-a manifestat ca o mişcare religioasă eretică, apărută în Imperiul Bizantin, în sec al Vlll-lea, după Hristos. Sub influenţa religiei islamice, mişcarea aceasta avea ca scop înlăturarea cultului sfintelor icoane din Biserica lui Hristos. Cu sprijinul puterii lumeşti a împăratului bizantin Leon al lll-lea Isaurul, se încerca înlăturarea iconografiei din bisericile creştine. Sinodul al Vll-lea Ecumenic, din anul 780, convocat de împărăteasa bizantină Irina, a restabilit adevărul despre cultul icoanelor.
Mişcarea iconoclastă a cunoscut însă o recrudescenţă mai târziu, în secolele XII-XIII, prin mişcarea eretică a albigenzilor, iar în sec. al XV-lea, prin husiţi, urmaşii reformatorului Jean Hus. După Reforma lui Luther(1483-1546), şi apoi câteva sute de ani până în zilele noastre, sfintele icoane au rămas ţinta dispreţului cultelor neoprotestante. Acestea, dar şi unii dintre creştinii de azi, le admit doar ca tablouri religioase cărora nu li se atribuie însă nici un rol în viaţa spirituală a omului contemporan. Pentru aceşti „creştini", ele nu au nici o valoare sacră.
Îi priveşte, fiecare om e liber să aleagă!
Intri în unele case şi, de pe pereţi, îţi asaltează privirile tablouri cu vietăţi de toate soiurile, sau diferite peisaje ori portrete de familie, dar nu vei vedea nici o icoană care să-ţi amintească de Creatorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor. Poţi să-i condamni pe aceşti oameni? Nicidecum! Ce le poţi face dacă le lipseşte un simţ: credinţa, precum unui om simţul vederii?! Dar când orbul caută să te convingă că n-ar exista lucrurile pe care el nu le vede şi ar încerca să te facă orb, asemenea lui, ca să-ţi demonstreze că el are dreptate, atunci lucrurile se schimbă...

Cam după scenariul acesta se petrec lucrurile şi cu propunerea profesorului de filozofie, Emil Moise, de la Buzău, care, în numele libertăţii de conştiinţă, cere, nici mai mult nici mai puţin, să fie înlăturate icoanele de pe pereţii sălilor de clasă.
Motivul: prin prezenţa lor, frânează dreptul tinerei generaţii de a gândi liber, iar pe elevii aparţinând altor religii decât cea ortodoxă îi discriminează îngrijorător. Domnul Csaba, împuternicit al Consiliului pentru Combaterea Discriminării, sesizat de această stare de lucruri, a recomandat - în mare grabă! - Ministerului învăţământului să înlăture, fără întârziere, icoanele de pe pereţii sălilor de clasă. Ministerul, considerând însă că problema îl depăşeşte, a înaintat-o Parlamentului României. Vorba poetului George Bacovia: „în ţara asta plină de umor", totul este posibil! Insecte minuscule, cu umbre mari, ridică „probleme" demne de intrarea României în Europa!
E adevărat, şi în unele ţări din Europa apuseană s-au pus pe tapet asemenea probleme. Dar acolo minorităţile religioase se numără cu milioanele, pe când la noi de-abia se ridică la cifra de câteva sute de mii. Ceauşescu, pe vremea „epocii de aur", le dădea însă acestora drepturi mai multe decât ortodocşilor majoritari. Se conducea cu viclenie după principiul „Dezbină şi împărăţeşte!".
În final însă, urma şi demolarea demolatorilor.
În Italia anilor 2006, Curtea Supremă de Justiţie şi-a spus cuvântul în privinţa eliminării simbolurilor creştine din şcoli. Toate aceste însemne sfinte reprezintă, în mod real, valorile creştine prin care fiinţează de veacuri întreaga societate italiană. Toate vestigiile care împânzesc Cetatea Eternă şi întreaga Italie mărturisesc cultura şi civilizaţia creştine, care demonstrează cu prisosinţă triumful acestora şi în mileniul în care am păşit.
în Germania anilor 1995, Curtea Constituţională, dimpotrivă, a decis să fie eliminate toate insemnele religioase din şcoli.
În această ţară, există de ordinul milioanelor membri ai altor culte religioase eterocreştine. În anul 1996, conducerea Landului Bavaria se vede fortuită de realitate şi revine asupra deciziei luate. Protestele vehemente ale populaţiei creştine autohtone au obţinut câştig de cauză.
Nici Grecia nu a fost scutită de asemenea convulsii. Dar, pentru că aici valorile credinţei ortodoxe sunt adânc implementate în conştiinţa şi viaţa întregii naţiuni, simbolurile credinţei ortodoxe sunt obligatorii în toate şcolile de stat şi în instituţii.
Ce să mai vorbim de America! În Constituţia SUA şi în Declaraţia Drepturilor Omului se subliniază tranşant că toate libertăţile şi drepturile cetăţenilor decurg din faptul că Dumnezeu i-a creat pe oameni egali. Discursurile prezidenţiale şi senatoriale nu se încheie, oare, cu propoziţia sacră: „Dumnezeu să binecuvânteze America!"?
Iar tu, România mea, ţara dintre marile ape, ţara peste care au trecut furtuni devastatoare, dar ai ieşit mereu biruitoare, vei îngădui ca să porneşti pe un mare drum fără Iisus Hristos şi Biserica Lui?
„Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi!"
Prof. Gh. PRECUPESCU

Iisus Biruitorul.Anul XVII,nr.52 (559) ,18-24 DECEMBRIE 2006
_________________
Slăvit să fie Domnul!

[Matei Vasilică]

RĂSCUMPĂRAŢI VREMEA!
(Iisus Biruitorul,Nr.46/11-17 noiembrie 2007)

„în organismul Oastei Domnului pătrunsese un microb şi se instalase o boală,care urmărea să nimicească viaţa sănătoasă, să îmbolnăvească inima — adică să-i strice credinţa ei. Şi să-ţi piardă mintea -adică să-şi rătăcească învăţătura. Tot tratamentul îndelungat şi stăruitor de acasă, adică toate consfătuirile frăţeşti, toate îndrumările, discuţiile, mustrările şi îndemnurile, cu rugăciunile şi rugăminţile frăţeşti — pe unii nu-i putuseră ajuta cu nimic. Boala se dovedise atât de gravă, încât Capul Oastei, Domnul Iisus, văzuse că nu mai exista un alt mijloc decât spitalul. Adică închisoarea şi cernerea, rugul şi focul — prin care să se aleagă ce-i bun şi să se înlăture ce-i rău. Gunoaiele şi zgura pe care nu le mai putuse cerne vântul şi Cuvântul Sfânt trebuiau cernute prin ciurul şi focul necruţător. Ceea ce nici ciurul şi nici focul nu vor putea curăţi, înseamnă că nu mai e bun de nimic decât de aruncat afară.
(Traian Dorz - «Hristos, mărturia mea»;Capitolul 26:Limpezirea apelor adânci)

Într-o discuţie cu un frate batrân, ceva timp în urmă, acesta îmi spunea: „Dragul meu, acum trăim aceleaşi vremuri ca în 1945-1947, până să vină comuniştii la putere şi să înceapă prigoana. Şi atunci, ca şi acum, a fost o perioadă de oarecare libertate, de activitate intensă, fratele Ioan Marini, fratele Traian Dorz şi ceilalţi fraţi fiind chemaţi în diferite locuri să dea mărturie despre Oastea Domnului, chiar la radio şi în alte publicaţii, în diferite locaţii din ţară, care nu erau aceleaşi cu adunările obişnuite ale Oastei Domnului. Dar mai apoi, Oastea Domnului fiind scoasă în afara legii de regimul comunist, au început arestările, amenzile, ameninţările, bătăile, batjocura; şi o parte din fraţi au slăbit în râvna lor şi chiar s-au răcit şi îndepărtat de Oastea Domnului. Dar cei credincioşi cu adevărat şi trăitori ai lui Hristos, ai Ortodoxiei şi ai ostăşiei Domnului au rămas hotărâţi şi statornici, în cele mai multe cazuri, plătind un preţ destul de scump. Şi, aşa, Oastea Domnului a fost trecută prin focul încercărilor şi, mai ales, al curăţirii. Ştim cum a fost Istoria. Numai noi să fim cu luare-aminte..."
Continua fratele că „...şi în vremurile noastre, în «tulbureala» şi «acreala» zilelor noastre, mai devreme sau mai târziu, se va ajunge, printr-un fel sau altul, să dovedim ostăşia noastră şi, implicit, credincioşia noastră faţă de Domnul, şi se va ajunge chiar ca unii dintre noi să fie puşi să aleagă... catacombele!".
Dacă suntem puţin atenţi la tot ce se întâmplă chiar lângă noi, vedem că s-a început deja cu lăsarea pe dinafară a lui Dumnezeu din constituţia europeană, dar mai ales, din conştiinţa Europei aşa-zis „creştină".

Vin peste noi valuri de anormalitate prezentată ca normalitate, de exemplu, anormalitatea dezgolirii, a neruşinării, a desfrânării, a violentării simţurilor noastre, a presupusei educaţii sexuale, a celor care se simt minoritari şi discriminaţi din punct de vedere sexual, a scoaterii icoanelor din şcoli... Şi desigur că nu se vor opri aici; vor urma şi alte forme de „deochere", mai mult sau mai puţin făţişe. Este o formă nouă, subtilă, ascuţită, pe care cel rău o foloseşte spre amăgirea celor credincioşi, o împroşcare invizibilă cu microbi asemănătoare perioadei despre care făceam referinţă la început şi despre care vorbeşte fratele Traian Dorz în «Hristos - mărturia mea», în citatul de mai sus.
Răspunsul pe care-l vom da noi astăzi, desigur, cel hotarât şi statornic pe Calea Domnului, poate să fie modul în care Oastea Domnului va reuşi să se cureţe de noii „microbi" care circulă printre noi: microbii „comodităţii", microbul ostăşiei la „fără frecvenţă", microbul „prea plinului de sine", microbii înşelăciunii şi ai falsei învăţături, microbii formalismului rigid şi mulţi alţi microbi perfizi, pe care numai o stare de veghe atentă cu Dumnezeu poate să-i detecteze. Dar, atenţie! Mai devreme sau mai târziu, această fermitate ne va costa şi pe noi, ca pe înaintaşii noştri odinioară!

Dragii mei, să începem de pe acum să ne pregătim de mersul înapoi la catacombe! Să ne obişnuim cu puţinul zilnic, cu post, să ne preocupe întărirea noastră duhovnicească zilnică şi întărirea legăturilor dintre noi! Ca să avem de unde ne hrăni în vremurile tulburi, care, cu siguranţă, vor veni!
Ca mângâiere pentru final, îngaduiţi-mi o ilustraţie care circulă pe internet, cea în care un grup de terorişti răi şi înarmaţi până în dinţi intră într-o biserică plină de credincioşi, în timpul unei slujbe, încep să strige: „Vom ucide pe toţi cei credincioşi, dar cei care vă lepădaţi de Dumnezeu ieşiţi afară acum şi veţi scăpa!". Trei sferturi din membrii bisericii ies afară, însoţiţi de cântăreţ, corişti şi diaconi. După ce au ieşit, teroriştii strigă iar: „Părinte, poţi continua slujba, te-am scăpat de ipocriţi!..." Dincolo de aspectul oarecum nostim, morala acestei povestiri poate fi şi asta: ne este greu să acceptăm şi să întelegem că toate prigoanele mai mari sau mai mici, în diferitele ei forme, vor lucra la zidirea fiinţei noastre duhovniceşti, la curăţirea noastră, ca grup, dar şi ca indivizi, desigur cei care ne vom dori asta!
Să răscumpărăm vremea, în libertatea pe care-o mai avem, ştie Domnul pentru cât timp!...

Sorin TĂNASE


Comentariu:

Acest articol este un fel de atitudine pe care autorul ne-o propune s-o avem în faţa problemelor prezentate.
Pentru cititorul care nu-l cunoaşte pe autor,articolul pare să fie ok!
Pentru cei,însă,care îl cunosc,acest articol este o invenţie.
Ni se vorbeşte aici despre "anormalitatea dezgolirii";Foarte bine.
Dar cine este cel ce a publicat poze pe internet în numele Oastei Domnului,şi care conţineau surori îmbrăcate indecent,sau cam dezgolite-după cum spune dânsul;Nu însuşi autorul articolului de mai sus?!
Am ajuns acuma ca hoţul să strige hoţul?

[Matei Vasilică]

"DREPTUL DE AUTOR"
ÎN CREAŢIA OASTEI DOMNULUI
(Iisus Biruitorul Anul XIX,nr.3 (615) 14-20 IANUARIE 2008)

La sfârşitul secolului al XIX-lea, Ştefanache Popescu - unul dintre cei mai valoroşi compozitori de muzică bisericească pe care i-a dat Biserica Ortodoxă Română a acelui secol - este dat în judecată de către un colonel, o figură ştearsă a epocii, pentru un presupus plagiat al cântării bisericeşti. Adică i se reproşa compozitorului că liniile sale melodice prea seamănă cu ceea ce se cânta în Biserică de ani de zile.În apărarea lui Ştefanache Popescu pledează un alt mare nume al cântării bisericeşti, şi anume loan Popescu Pasărea. În faţa completului civil de judecată, acesta din urmă argumentează faptul că în Biserică „dreptul de autor" îi revine lui Dumnezeu, orice creaţie omenească înscriindu-se in filonul de har pe care Hristos îl dăruieşte creatorilor, pe care, la un moment dat, îi foloseşte pentru a-Şi îndeplini lucrarea. De aceea autorul văzut nu este decât purtătorul unui mesaj dumnezeiesc, transpus în materie sensibilă, pentru a fi dăruit celorlalţi. Meritul său, al creatorului, este doar acela de cărăuş al mesajului, adică de a răspunde chemării lui Dumnezeu pentru a intra în planul de creaţie al Acestuia. lar plagiatul invocat de detractorul lui Ştefanache nu era altceva decât dinamismul unei tradiţii ce îşi revendica obârşia din cea mai curată matcă a cântării autentice bisericeşti.
Salutar este faptul că autoritatea civilă, completul de judecată a fost convins de pledoaria lui Popescu Pasărea, considerând neîntemeiată plângerea colonelului.
Acest proces de sfârşit de secol XIX mi-a revenit în minte ceva vreme în urmă, când, şi în Oastea Domnului, în câteva rânduri, s-au găsit unii care să-şi revendice - uneori destul de vehement, chiar cu ameninţarea cu judecata! - creaţiile în temeiul unor „drepturi de autor" pe care vor să şi le însuşească pentru anumite poezii devenite cântări, intrate în patrimoniul Oastei Domnului. E drept, aceştia sunt extrem de puţini, însă problema ridicată e dătătoare de seamă pentru percepţia asupra unui astfel de fenomen. Mai precis, fraţii aceştia cer să nu li se mai cânte sau difuzeze cântările (extrem de puţine, trebuie să recunoaştem!), pentru că aceste creaţii le aparţin şi numai ei au puterea de a decide cine şi unde are dreptul să le folosească. Poate că şi nouă ne-ar prinde bine o argumentare a lui Popescu Pasărea - care era şi absolvent de Drept, printre altele! -, care să ne lumineze că orice creaţie, în Biserică, aparţine lui Hristos şi doar harului Său revărsat peste creator. Că un om duhovnicesc nu îşi poate nicidecum însuşi ceea ce, la un moment dat, Hristos a dăruit celorlalţi, prin creatorul care nu a făcut decât să intre, atunci, în planul Său „de lucru". Logica unui asemenea raţionament e cât se poate de clară. Însuşindu-ţi creaţia ca pe o lucrare proprie, anulezi substanţa, originea ei divină, deci Îl excluzi pe Hristos din ecuaţia creatoare, reiterând acea aroganţă primordială, când creaţia s-a crezut suficientă sieşi, dorind să ajungă asemenea Creatorului. Recunoscându-I „dreptul de autor" lui Dumnezeu, arogarea oricărui merit personal în acel proces de creaţie nu îţi mai poate găsi temei duhovnicesc. Demn de remarcat că aceşti creatori despre care facem discuţie, pe lângă faptul că sunt autorii văzuţi ai unui număr extrem de redus de poezii-cântări, au creat doar în imediata vecinătate fizică a fratelui Traian Dorz, în special în cadrul întâlnirilor de cenaclu din acele vremuri. Ştim cu toţii cât intervenea fratele Traian pe anumite texte, pentru ca acestea să poată fi folosite mai apoi în tezaurul Oastei Domnului. Uneori, după intervenţia fratelui Traian, nici nu mai ştii cât e poezie dorziană şi cât e aport propriu în acele versuri. Interesant e şi faptul că, după mutarea la cele veşnice a fratelui Traian, nici aceste persoane, care îşi revendică drepturi peste drepturi, nu au mai reuşit să creeze nimic din ceea ce s-ar fi putut integra în filonul de creaţie autentică a Oastei.
Pentru orice suflet de bună-credinţă şi bun-simţ duhovnicesc pare mai mult
decât ridicolă o intervenţie - la modul cel mai extins al comparaţiei - a Sf. Ioan Gură de Aur sau a Sf. Vasile cel Mare, să spunem, care s-ar deranja de faptul că intrăm în harul Liturghiilor lor fără a le solicita „dreptul de autor". Să nu mai amintim de alţi mari oameni ai lui Dumnezeu, autori de imne, rugăciuni, acatiste etc., intrate în circuitul divin al Bisericii, care s-ar simţi lezaţi în duhovnicia lor pentru faptul că accedem la Hristos prin intermediul creaţiilor lor. Mai ales în Biserică autorii unor astfel de creaţii sunt, dacă nu cu totul anonimi, trecuţi, din vrere proprie, în registre extrem de discrete de smerenie. Cu greu indentifici, în Biserică, autorii unor astfel
de texte, tocmai pentru că aceştia s-au ferit întotdeauna să li se cunoască opera,
deplin conştienţi că autorul real al acesteia nu e altul decât Dumnezeu.
Gândindu-mă la procesul lui Ştefanache Popescu, mi-am zis că acea dezbatere, judecată publică nu a fost făcută atât pentru deferendul dintre cei doi
actanţi, cât, mai ales, pentru completul laic, pentru conştientizarea acestuia că în Biserică se judecă cu altă unitate de măsură.Cei de atunci puşi să judece cazul -între care poate se aflau şi oameni fără nici un Dumnezeu -,au înţeles foarte bine acest lucru.Urmează să priceapă aceasta şi cei care pretind că au totuşi un Dumnezeu...

Romeo PETRAŞCIUC



Comentariu:

Am citit acest articol şi-am început să râd de unul singur.
Noi pe forumul nostru am folosit mult material informativ de la Oastea Domnului Sibiu.
Şi vom mai folosi şi-n viitor. (în limita timpului)

Deoarece forumul nostru a intrat ca sarea-n ochi celor de la Sibiu,am fost violent atacaţi şi ameninţaţi pe toate căile posibile.
Comunicatul acela scris cu roşu pe site-ul oficial al Oastei se referă în special la noi.

Dar ce este interesant de subliniat aici sunt următoarele:

1.Când fratele meu a acceptat să colaboreze pe forumul nostru,a fost imediat chemat în faţa comisiei de disciplină a Sibiului şi pus să aleagă între forum şi foaie.
Imediat,cerverii oficiali (câinii de pază ai Sibiului în ce priveşte problemele pe internet ale Oastei) şi anume Romeo Petraşciuc şi Sorin Tănase l-au acuzat în faţa sfatului frăţesc de încălcarea dreptului de autor.

Păi cum,atunci era valabil dreptul de autor,iar acum nu mai este!!!

2.Este bine ştiută atitudinea antisimeriană şi anti-sectărească a forumului nostru.
Pentru a întări această atitudine am vrut să publicăm în întregime cartea fratelui Constantin Pânzariul intitulată "Mărturia vieţii mele" şi apărută la editura Agnos.
Ştim că patronul acestei edituri este Romeo Petraşciuc.

Imediat ce a apărut doar coperta şi prefaţa cărţii amintite pe forumul nostru,Romeo Petraşciuc l-a contactat pe fratele Gabriel,unul dintre colaboratorii noştri din trecut care s-a retras din motive strâns legate de ceea ce vă spun eu acum,şi l-a ameninţat cu darea în judecată pentru nerespectarea dreptului de autor.
Astfel,noi am renunţat de a mai publica cartea amintită.
Amănunte pot fi găsite pe forumul ascuns al forumului nostru.


Păi cum,atunci era valabil dreptul de autor,iar acum nu mai este!!!

Eu am impresia că sunt indivizi în Oastea Domnului care vor să întoarcă Oastea după degetele lor strâmbe.
Însă Dumnezeu nu va permite lucrul acesta căci se vor rupe degetele lor iar nu Oastea.

Închei şi eu comentariul meu cu aceleaşi cuvinte cu care se încheie articolul amintit:

Urmează să priceapă aceasta şi cei care pretind că au totuşi un Dumnezeu...
_________________
Slăvit să fie Domnul!

[Matei Vasilică]

Misiune şi contramisiune

de Pr. Prof. Vasile MIHOC, editorial publicat în Iisus Biruitorul nr. 11(727) 8-14 martie 2010.


Oastea Domnului este, prin excelenţă, o mişcare misionară. Părintele Iosif a gândit-o ca o mişcare misionară. Cuvântul misiune vine de la verbul misio, din limba latină, care înseamnă a trimite. Deci misiunea este o lucrare pe care o fac nişte oameni trimişi. Vedeţi, Dumnezeu mai întâi cheamă şi apoi trimite. Mântuitorul Însuşi este Trimisul lui Dumnezeu, Trimisul Tatălui. Şi El spune: „Precum M-a chemat pe Mine Tatăl, aşa v-am chemat şi Eu pe voi”. Şi i-a chemat mai întâi şi apoi i-a trimis. Misiune poate face cineva care are şi chemare şi trimitere. Or, ne lovim mereu, şi pe tot parcursul istoriei Bisericii, de situaţii în care oameni care n-au fost trimişi şi-au arogat misiunea.

Să ne aducem aminte ce s-a întâmplat la Antiohia… Citim aceasta în cartea Faptele Apostolilor, la cap. 15. Antiohia era prima biserică mixtă din istoria Bisericii. Prima biserică în care erau şi foarte mulţi evrei şi foarte mulţi păgâni, foşti păgâni care s-au făcut creştini; şi toate mergeau foarte bine. Până şi Sf. Ap. Petru, mergând acolo, a fost încântat de ce lucrare minunată făceau Barnaba şi Saul, ş’i Simon Cirineanul, şi alţii…; făceau o lucrare minunată acolo! În prima biserică mixtă era locul unde prima dată ucenicii s-au numit creştini. Vă daţi seama cum lucra Duhul Sfânt acolo: cu putere… Şi au spus: Ce nume să avem noi? Ucenici. Ucenici ai cui? Şi atunci au hotărât, prin Duhul Sfânt, să ia numele lui Hristos. Creştin înseamnă cel care este al lui Hristos; Hristianos este un adjectiv derivat de la Hristos. Biserica mergea bine, până când unii, care veniseră de la Ierusalim, fraţi mincinoşi, i-au tulburat. Să ne-aducem aminte de documentul acela, de scrisoarea pe care au trimis-o după ce s-au adunat la Ierusalim şi au făcut acel Sinod Apostolic: “Sunt unii între voi pe care nu noi i-am trimis.” Oameni care n-aveau mandat. Oameni fără mandat au venit şi au tulburat Biserica. Şi tulburarea aceea a determinat Sinodul Apostolic; şi nu s-a terminat tulburarea, pentru că tulburătorii n-au ascultat. La Ierusalim s-a hotărât ceva, ei au făcut altceva. Şi după Sinodul Apostolic, ani şi ani de zile, vedem pe Sfântul Apostol Pavel luptând cu acelaşi fel de tulburători care desfăşurau o contramisiune.

S-a vorbit aici, s-a folosit cuvântul contramisiune. Contramisiune nu este o misiune pe jumătate, sau o misiune mai mică puţin sau care ar putea avea o anumită valoare. Dacă în cuvântul contramisiune intră cuvântul misiune, nu înseamnă că este şi ea misiune. Aşa cum dacă spunem „antihrist” – anti-Hristos, în limba greacă – nu înseamnă că este un hristos mai mic. Ci este adversarul lui Hristos, deci desfăşoară o lucrare împotriva lui Hristos, care vrea să se pună în locul lui Hristos. Cuvântul anti înseamnă şi împotrivă, dar şi în locul. Antihrist este cel care vrea să se substituie lui Hristos şi lucrează împotriva Lui, încercând să I se substituie.
La fel, contramisiunea. Sunt oameni care n-au chemare şi n-au trimitere şi care vor să se substituie adevăratei misiuni şi desfăşoară o anti-misiune. Contramisiune înseamnă anti-misiune. De aceea păcatul acestora este foarte mare.

În Noul Testament, la fiecare moment, anti-misiunea aceasta, contramisiunea lucrătorilor celor răi este prezentă în epistolele Sfântului Apostol Pavel, mai ales, dar şi în epistola Sfântului Apostol Iuda, şi în alte locuri, şi în Epistolele Sfântului Ioan… Cuvântul antihrist nu apare în Noul Testament atât de mult pentru antihristul eshatologic; atât le spunea: „Să ştiţi că va veni antihrist”. Dar apare de mai multe ori pentru antihrişti, la plural, care sunt aceşti contramisionari, ştiind că va veni antihristul… Dar s-au şi arătat, spune epistola Sfântului Ioan, mulţi antihrişti. Cine este antihristul, dacă nu acela care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul? Tăgăduiau dumnezeirea Mântuitorului, erau predecesori ai arienilor de mai târziu.

Deci noi ne confruntăm, în situaţia actuală a Oastei Domnului, cu o antimisiune, cu o contramisiune, care nu este o misiune mai mică, care nu-şi merită numele de misiune, care este antimisiune. Or, frământarea pe această temă a fost şi aseară în bună măsură şi trebuie să ne gândim la lucrurile acestea, pentru că nu sunt lucruri minore, nu sunt lucruri de valoare mică, ci de valoare foarte importantă. Pentru că, vedeţi, scopul acestei antimisiuni este, în mintea diavolului, în planul diavolului, de a zădărnici lucrarea de mântuire prin misiune. Şi acest lucru reuşeşte să-l facă în bună măsură. A reuşit-o pe parcursul istoriei, când Biserica, în loc să cucerească lumea cu zelul apostolilor, a trebuit să se macine în frământări de genul acesta, multe foarte, foarte dramatice. Or, Oastea Domnului reinterează în istoria ei situaţia aceasta.

Vorbim de Părintele Iosif şi ne gândim la succesul misiunii în vremea lui. Au fost câţiva ani plini în care ţara s-a aprins, în care lumea n-a mai putut să nu ţină cont de Oastea Domnului. Or, dacă ar fi continuat misiunea în acelaşi ritm, ne dăm seama ce-ar fi trebuit să fie astăzi, la distanţa aceasta mare în timp de 72 de ani de la plecarea Părintelui Iosif. Or, faptul că lucrul acesta nu s-a realizat, în bună măsură se datorează acestei contramisiuni, o lucrare a diavolului, care reuşeşte, iată, să zădărnicească lucrarea de mântuire prin Evanghelie.
Or, lucrul acesta trebuie să ne fie foarte clar în inimă şi-n minte. Şi să nu cochetăm cu ideea de contramisiune – primul lucru; şi al doilea, să nu ne hârjonim, să nu ne măcinăm în hârjoneli din acestea, care plac diavolului. Lui asta-i place: să te pierzi în lucruri de hârjoană din acestea, ca să nu mai faci lucrări; să ai impresia că faci ceva, dar, de fapt, să nu faci nimic, renunţând la ceea ce înseamnă trimiterea ta.Vedeţi, Sfântul Apostol Pavel, care este exemplu de misionar – ca şi toţi ceilalţi Sfinţi Apostoli – ne-a lăsat multe mărturisiri scrise şi putem şti foarte multe despre misiune. El a făcut o lucrare misionară în ciuda acestei contramisiuni, care-l urmărea peste tot.

Te întrebi ce căutau în Galatia ereticii aceia iudaizanţi care fuseseră în Antiohia? În Galatia nu erau evrei! Ce căutau ei să-i tulbure pe credincioşii din Galatia? Ce căutau la Corint? Sfântul Apostol Pavel vorbeşte în Epistola a II-a către Corinteni exact despre aceştia. Cine-i trimitea? Ce interese aveau de-l urmăreau pe Apostolul Pavel pas cu pas? E clar că nu era numai din voia lor, ci erau mânaţi… Duhurile cele rele îi mânau spre această lucrare antihristică. Or, în privinţa aceasta, trebuie să fim atenţi. Sfântul Apostol Pavel nu ignora această lucrare, dar nici nu se lăsa încetinit în lucrarea sa de ei. El trecea peste ele, el spunea lucrul acela, dar mergea mai departe. Asta este calea.

Şi Oastea Domnului, este impresia mea, s-a măcinat prea mult în aceste hârjoneli; cu contramisiunea şi a pierdut din vedere lucrul esenţial, care este trimiterea.
Sfântul Apostol Pavel îşi făcea planuri mari. Dacă citim Epistola către Romani, el se gândea să ajungă la Ierusalim şi de acolo să plece spre Spania, la capătul celălalt al Mediteranei, trecând prin Roma. Şi a şi ajuns… În Roma sigur a ajuns, foarte probabil şi în Spania. (…) Dar Sfântul Pavel nu s-a lăsat încetinit în lucrarea lui misionară de aceste lupte demonice împotriva misiunii sale.
Vorbim de ceilalţi Apostoli, despre misiunea cărora ştim mai puţin. Nu demult, în anul trecut, am descoperit nişte cărţi… în care era scris despre misiunea lor. Noi nici nu ştim că, odinioară, prin secolele VI până la secolul VIII, au fost o mulţime de creştini în Yemen, de pildă, sau în China, sau în Mongolia. Era o misiune creştină foarte puternică atunci din partea unor biserici din răsărit; cu prinţi care credeau în Hristos. Mongolia a fost la un milimetru de a se converti, dacă nu era tot contramisiunea. Deci Mongolia nu a fost încreştinată datorită faptului că a fost cineva care a făcut contramisiune şi l-a tulburat pe hanul acela, că n-a mai ştiut ce să creadă. Şi atunci Mongolia, care era pe punctul de a deveni creştină, a rămas păgână.

Oastea Domnului trebuie, acum, în 2010, să-şi relanseze misiunea, care este foarte-foarte necesară. Lucrarea Oastei Domnului este extrem de necesară. Şi vedem cât este de necesară misiunea Bisericii noastre. Biserica Ortodoxă Română este o Biserică organizată şi este clar, de departe, cea mai organizată instituţie, am spune, din România. Nici o instituţie, nici un partid nu are oameni care să se adune în fiecare duminică, în fiecare sărbătoare într-o biserică, unde este preot, unde este cântăreţul, unde este consiliul parohial, comitetul parohial; deci este o organizare foarte bună. Cu toate acestea, sunt atâţia oameni care nu sunt cuprinşi, nu sunt atinşi de misiunea Bisericii. Or, Oastea Domnului pe aceştia îi are în vedere. Părintele Iosif pe aceştia i-a avut în vedere; nu pe cei care mergeau la Biserică, ci pe cei care suduiau, pe cei care stăteau în crâşmă… Or, acest sector e complet neacoperit încă. Atunci oamenii mergeau la biserică tradiţional, la ţară mai ales, oamenii mergeau la biserică mulţi. Acuma nu mai merg.
Sunt mulţi care, pur şi simplu, au devenit foarte materialişti, foarte secularizaţi şi nu mai merg la Biserică şi de asta Oastea Domnului are o misiune mai importantă încă decât o putea avea acum 70-80 de ani. Or, n-are timp să se macine în contramisiune. Să se trezească fraţii! Cei care, după zeci de ani de credinţă, aşa-zisă credinţă a lor, încă n-au ajuns să ştie dacă trebuie să-şi facă cruce sau nu trebuie să-şi facă cruce, dacă trebuie să sărute icoana sau nu, înseamnă că, săracii, oamenii aceştia sunt pe nicăieri! Ei trebuie să se trezească! Şi dacă nu se trezesc, trebuie lăsaţi în urmă. Pur şi simplu lăsaţi în urmă şi Lucrarea să meargă înainte.

Slăvit să fie Domnul!

Pr. Prof. Vasile Mihoc
_________________
Slăvit să fie Domnul!