Părintele Iosif Trifa

[Matei Vasile]

Câteva date mai de seamă din viaţa Părintelui Iosif Trifa – întemeietorul Oastei Domnului

Anul: 1888, luna martie, ziua 3 – se naşte în satul Certege, jud. Turda, din părinţii Dimitrie şi Ana, fiul Iosif, al patrulea dintre cei şase fii ai lor;
1895, la 7 ani – începe şcoala de patru clase din satul natal;
1900 – începe gimnaziul la Beiuş;
1907 – începe cursurile la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu;
1910 – este numit învăţător în comuna Vidra de Sus, azi, Avram Iancu;
1911 – se căsătoreşte cu Iuliana, din neamul lui Avram Iancu, nepoată de frate a acestuia. Este hirotonit preot în Vidra;
1912 – are primul copil, o fetiţă, Olimpia, care moare în anul următor;
1914 – are al doilea copil, un băiat, Gheorghe-Titus, care, la fel, moare în anul următor. Începe Primul Război Mondial. Ardealul se găseşte sub stăpânirea Austro-Ungară;
1916 – are al treilea copil, un băiat căruia îi pune, la fel, numele Gheorghe-Titus, în amintirea primului băiat mort anul trecut, singurul fiu rămas în viaţă;
1918 – are al patrulea copil, fetiţa Augustina. Se sfârşeşte marele război. Izbucneşte epidemia de gripă spaniolă care seceră multe vieţi. I se îmbolnăvesc grav soţia, Iuliana, şi fetiţa, Augustina. După o scurtă zăcere, mor amândouă, întâi mama, apoi şi fiica. Rămâne numai cu fiul Tit, în vârstă de abia trei ani;
1919 – scrie intens şi colaborează, la o mulţime de reviste şi ziare, cu tot felul de scrieri pline de credinţă şi de dragoste pentru Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru;
1920 – continuă să scrie şi să publice intens. Îi apare prima carte de tâlcuiri şi îndemnuri sfinte, "Spre Canaan" – tipărită la Arad;
1921 – este chemat la Cluj şi la Sibiu. Alege Sibiul şi intră ca duhovnic la Academia Teologică;
1922 – apare "Lumina satelor", avându-l ca redactor pe preotul Iosif Trifa;
1923 – apare mişcarea duhovnicească "Oastea Domnului";
1925 – pleacă în pelerinaj la Ierusalim, cu încă 160 de alţi pelerini;
1927 – se îmbolnăveşte grav, ca urmare a muncii istovitoare de scriitor şi gazetar. Are prima operaţie grea;
1930 – este din nou internat pentru un an la Geoagiu;
1933 – este trimis de medici la Davos, în Elveţia, de unde se întoarce în stare gravă. I se face a doua operaţie la Geoagiu. În acelaşi an, i se face la Sibiu a treia operaţie. Apoi, curând, a patra;
1935 – i se reface puţin sănătatea;
1936 – este internat din nou în stare gravă la Braşov, unde i se face a cincea operaţie. Tot în acelaşi an, i se face la Sibiu a şasea operaţie;
1937 – din nou în spitalul de la Sibiu. A şaptea operaţie;
1938 – ianuarie – este nevoie de a opta operaţie, dar inima nu o mai poate suporta;
– Februarie, 12, trece la Domnul, în primele ore ale dimineţii, în Sibiu, pe Aleea Filozofilor, nr. 18.
_________________
Veţi cunoaşte adevărul şi Adevărul vă va face slobozi.

[Matei Vasilică]

În memoria părintelui Iosif Trifa,redau aici un fragment din Volumul II intitulat "ISTORIA UNEI JERTFE"şi scris de fratele Traian Dorz.
Acest fragment povesteşte ultimele clipe de viaţă ale părintelui.

Joi, 10 februarie.
Se vede bine că sfârşitul este foarte aproape.
Durerile sunt neobişnuit de grele.
Doctorul Manta, care este adus la patul părintelui, spune că ar fi nevoie de o nouă operaţie.
Dar, clătinând din cap, spune:
- E imposibil ! Nu mai rezistă ! Daţi-i calmante din timp în timp.
E tot ce se mai poate face.
Nu ştiu cât timp va mai rezista. Depinde de inimă...

Vineri, 11 februarie.
Azi-noapte aproape n-am dormit deloc, deşi eram atât de obosiţi.
Din camera unde dormeam doar eu cu fratele Marini, auzeam adeseori gemetele reţinute ale părintelui suferind.
Şi, de fiecare dată, ne străpungeau inima de durere.
De câteva ori Titus venise să-l întrebe dacă nu are cumva nevoie de ceva. I-a dat câte un calmant.
Dimineaţa a sosit mai liniştită...
Dragul nostru bolnav a adormit puţin, iar noi ieşind în vârful degetelor, l-am lăsat să odihnească.
Din timp în timp suiam încet până la uşă, unde ascultam răsuflarea sa liniştită de după paravanul care era în faţa patului său.
Pe la amiază a luat ceva din mâncarea pe care i-a adus-o sora Liţa, apoi s-a liniştit din nou.
În acest timp, noi-Titus, Marini şi cu mine - ne-am sfătuit să nu-l mai lăsăm nici o clipă singur.
-Vom face toţi trei cu schimbul lângă el, începând de acum şi până dimineaţă-zise Titus.
Care să facem primul? - Fac eu primul! - răspunsei eu.
Pe urmă mă scoli pe mine - zise Titus.
Iar frăţia ta mă scoli pe mine - zise şi fratele Marini.
-Bine!
De cum se apropie spre seară,mă aşezai pe pat lângă părintele,la măsuţa pe care scriam când el îmi dicta minunatele sale scrieri.
Luai Biblia lui să citesc...Începu să se întunece.
Era februarie,dar afară nu ninsese încă deloc.
Era un aer moale.
Părintele deschise ochii,mă privi şi îmi zise:
- Ce faci?
- Cum vă mai simţiţi, părinte? - întrebai eu.
Văzându-mă foarte îngrijorat, îmi zise:
- Acum mă simt ceva mai bine.
După somn inima îmi este ceva mai întărită.
De fapt, în mine toate mădularele mi-au fost slăbănoage; singură inima mi-a fost tare.
Inima le-a dus pe toate.
Acum şi inima mi-a slăbit.
De-abia mai poate.
I-a ajuns şi ei! Slăvit să fie Domnul pentru toate!...
Mi-am tras scaunul mai aproape, zicând:
- Părinte, eu aş dori să-mi vorbiţi mereu, dar n-aş vrea să vă prea obosiţi. Aud bine, chiar dacă aţi vorbi cât de încet.
- De acum, mi-a mai rămas doar puţine să mai vorbesc.
Tot ce aveam să spun lumii, am spus.
Mulţumesc din toată inima Domnului, Care mi-a ajutat până aici.
Pentru cine va vrea să asculte adevărul, ajunge...
Se opri un timp, apoi zise, clătinând din cap:
- Dar mi se pare că de-acum încolo vremea adevărului s-a cam dus...
- De ce spuneţi asta, părinte?
- Dă-mi puţin paharul cu ceai!... îmi este uscată gura!
Să fii cu luare aminte la ceea ce îţi spun.
Iar stătu şi odihni un timp. Apoi începu rar:
- Pentru că, o dată venită lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele...
Glasul îi era profund profetic.
- Dumnezeu a trimis Bisericii noastre şi poporului nostru Lucrarea unică şi vădit cerească a Oastei...
Poporul a îmbrăţişat-o cu drag, dar mai-marii au respins-o de la început.
Dacă vor continua s-o respingă, s-ar putea ca Dumnezeu să le-o ia...
Iar drept pedeapsă să îngăduie să vină peste ei lucrări de rătăcire, de dezbinări şi de pierzare...
Fiindcă n-au primit dragostea adevărului, Dumnezeu le poate trimite lucrări rătăcitoare.
Ca să creadă minciuna toţi cei care n-au crezut adevărul.
Şi astfel să fie osândiţi, cum spune Sfântul Pavel la Tesaloniceni...
Mă gândesc chiar şi la fraţii noştri ostaşi, ce mare răspundere au.
Când vedem pe ce căi întortocheate şi grele trebuie să-şi caute alţii mântuirea sufletului lor, noi nu ştim să mulţumim lui Dumnezeu că nouă El ne-a descoperit calea mântuirii atât de dreaptă şi de dulce...
Dar dacă vreodată fraţii se vor dovedi nevrednici de acest dar mare, căutând spre alte căi, atunci Domnul se poate, drept pedeapsă, să le-o ia şi pe aceasta.
Şi să-i lase apoi să bâjbâie dezbinaţi după lucrări străine şi pe căi rătăcitoare...
Mă cutremur când mă gândesc ce viitor poate să aştepte Biserica noastră şi poporul nostru în urma acestei respingeri.
Parcă ne găsim în vremea când Ierusalimul nu înţelesese vremea cercetării sale şi când Mântuitorul îi profeţea nimicirea apropiată şi de neânlăturat.
...Ierusalimul Oastei,Sibiul,face acelaşi lucru astăzi,pe care l-a făcut,la vremea sa,vechiul Ierusalim omorâtorul de prooroci şi ucigătorul cu pietre al trimişilor lui Dumnezeu...
Tăcu.
În cameră se lăsase întunericul de mult.
Stăteam aşa.
Aprinde lumina, îmi zise încet după un timp.
Şi mai dă-mi puţin ceai.
Aprinsei lumina slabă de pe noptieră. Şi mă uitai la el.
Mă privea cu nişte ochi plini de ceva care era adânc şi duioşie, şi milă.
-Dragă Dorz, şopti el rar şi mişcat, după mine va veni rândul vostru!
Mie în curând nu-mi vor mai putea face nimic, dar pe voi vă vor urmări şi vă vor prigoni fără cruţare din cetate în cetate, ca să se împlinească tot ce este scris...
Dar voi să nu vă temeţi.
Nici să vă lepădaţi de Domnul şi de Lucrarea Lui, care de la început a fost rânduită la suferinţe şi la necazuri, precum a fost şi Domnul nostru în lumea aceasta.
Să ştiţi că Domnul, Care a fost cu mine, va fi şi cu voi.
Acela care ne-a dat nouă până acum atâtea bucurii şi biruinţe în necazuri vă va da şi vouă, mai departe, biruinţă.
Căci El este Acelaşi şi El veşnic este Biruitor.
Aduceţi-vă aminte de tot ce v-am spus şi v-am scris: cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, la Iisus Biruitorul.
Cu El fiţi siguri că Lucrarea Oastei Lui va birui.
Chiar dacă noi va trebui să cădem rând pe rând...
Să muriţi crezând în biruinţa lui Hristos, aşa cum sunt gata şi cum am fost gata şi eu totdeauna să mor crezând în El!...
Întinse mâna spre mine.
I-o luai şi mi-o apăsai pe buze plângând, apoi o dusei sub pătură.
Văzui lacrimi şi în ochii lui.
- Să păstraţi toate întocmai cum vi le-am spus.
Eu n-am spus nimic de la mine, ci în toate am ascultat numai de glasul şi de Duhul Domnului...
M-am străduit să vă dau nu numai cuvântul lui Dumnezeu, ci şi o pildă cum să-l urmaţi.
Să călcaţi după Domnul pe urmele mele.
Ca, pe urmă, să ne întâlnim mai fericiţi, la sfârşitul luptei noastre, lângă Domnul, în Canaanul Său Ceresc...
-Oricât aţi avea de suferit, să nu-L trădaţi pe Dulcele nostru Mântuitor, Iisus Biruitorul.
Să nu trădaţi Cauza Evangheliei şi a Bisericii vii, să nu trădaţi voluntariatul Oastei, nici pe părintele vostru în Hristos.
Va veni vremea când Dumnezeu şi Adevărul ne vor face dreptate şi nouă...
Să aveţi neîncetat ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, la Iisus cel Răstignit...
Tăcu din nou...
Mă miram de unde are atâta putere din cât de slăbit era.
Vedeam cât de mult se opinteşte ca să vorbească.
Îmi era teamă de efortul pe care îl făcea, dar presimţeam că sunt ultimele sale cuvinte şi n-aş fi vrut nici să se oprească.
Îl ascultam cutremurat.
Totul mă înfiora adânc.
-Ce mulţi erau cândva - şi câţi s-au dus sus, până la El?
Unde sunt acum cei mari şi lăudaţi care se lăudau că vor fi statornici lângă mine până la moarte?...
Acum au trecut şi ei în tabăra celor ce aruncă în noi cu pietrele ucigaşe...
Cu mine vor sfârşi curând.
Dacă şi pe acei care rămâneţi vă vor omorî, s-ar putea să nu le mai fie trimişi alţii...
Să le fie date,drept pedeapsă,numai lucrări pierzătoare şi lucrători pierzători...
Tăcu iarăşi,suspinând.
După un timp ,urmă:
- Dar Dumnezeu este nespus de bun, nemărginit de bun...
El iubeşte mereu şi nădăjduieşte mereu...
Chiar şi pentru cei mai împietriţi...
O, cât de nemărginit de bun e Dumnezeu...
Apoi tăcu îndelung, cu ochii închişi.
Se vedea că îşi sfârşise toată putere
- Nu mai vreţi puţin ceai, părinte? - zisei eu.
Dar e prea rece. Mă uitai spre reşoul care ardea...
Să-l încălzesc puţin!
-Nu!
- Nu încercaţi să adormiţi puţin? Aţi obosit vorbind.
Scoase din nou mâna.
Făcu un semn obosit care părea a spune: de-acum am să odihnesc...
Şi o întinse spre mine.
O luai din nou între mâinile mele.
Ce albă şi ce uscată era!
Numai pielea străvezie şi osciorul subţirel şi topit.
Nu-mi mai puteam stăpâni plânsul: o, mânuţa asta sfântă şi chinuită, care s-a topit luminând.
Care a scris atâtea litere de foc şi de aur care vor rămâne veşnic.
Care a suferit atât de mult pentru mine şi pentru mulţi;
care mi-a făcut atât de mult bine, mie şi altora...
O, inima asta care bate tot mai încet...
Şiroaie de lacrimi începură să-mi curgă pe obraji, prelingându-se şi picurând pe marginea patului alb, pe jos, pe mânuţa străvezie şi uscată, care mi se păru dintr-o dată nefiresc de rece.
Îmi apăsai din nou, încet şi moale, buzele peste ea şi apoi o dusei uşor sub pătura caldă.
...Era târziu... Şi era peste tot o tăcere desăvârşită.
Respira încet şi rar. Mi se părea că vrea să doarmă.
Dinspre uşa lui Titus auzii un zgomot uşor.
Cred că nici el nu doarme, mi-am zis. Cred că nici Marini nu doarme.
Mă uitai la faţa care era mai albă şi mai uscată ca niciodată.
De o săptămână s-a topit ca dintr-o dată.
Ciudat că până azi dimineaţă se zvârcolea de dureri,iar acum iată ce liniştit odihneşte de parcă n-ar avea nici un ţepuş în corpul său.
Mă uitai din nou...
Din cele două adâncimi încercănate, cei doi ochi, altă dată atât de vioi şi de bucuroşi, priveau acum cu o umbră nepământească spre fereastră.
- Fereastra, zise el destul de tare.
Dragă Dorz, deschide toată fereastra să vină aer proaspăt.
În clipa aceea îmi trecu fulgerător prin minte ceea ce scrisese el undeva despre soţia sa, că, în ultimele cuvinte din clipa morţii ei, a cerut să-i desechidă fereastra, să-i vină mult aer proaspăt.
Nu ştiu de ce făcui dintr-o dată o legătură limpede între clipa asta şi aceea de atunci...
Între destinele unora dintre cei uniţi de Dumnezeu, în ultimele lor clipe, sunt atât de tainice potriviri.
Deschisei toate aripile ferestrei.
Afară era nor,dar nu prea întuneric.
Adia un vântişor cam răcoros.
După ce se aerisi puţin,strânsei încet aripile ferestrei la loc,spre a nu se face frig.
Iarăşi crezui că a aţipit.
Dar iarăşi deschise ochii:
-Acum, te rog, lasă-mă singur! - îmi şopti stins.
Vreau să rămân singur! Şi închise ochii.
Eu stăteam încă în picioare între pat şi fereastră.
Cum să-l las singur aşa? .
Şi cum să nu-l las, dacă mi-a cerut asta?
Stăteam nehotărât şi mă uitam la el.
Crezui din nou că a adormit.
- Du-te şi te odihneşte şi tu. E târziu.
Glasul îi era stins, dar plin de o milă stăruitoare.
-Poate mai aveţi nevoie de ceva, părinte, stăruii eu încet. Nu mi-e somn! -Nu mai am nevoie de nimic!...
-Nu vi-e frig? - încercai eu, ca să am motiv să-i pipăi mâinile.
-Acum nu mi-e nimic, şopti.
Mâinile lui mi se părură şi mai reci.
Le acoperii bine cu pătura, în timp ce ochii lui mă priveau ca de foarte departe... Şopti ca o liniştire:
- Slăvit să fie Domnul!
Nu vrui să-l mai fac să obosească stăruind. Şoptii îndurerat şi eu:
- Slăvit să fie Domnul!
Şi trecui dincolo, în camera noastră, unde era fratele Marini.
Îl găsii treaz şi întrebându-mă din ochi:
- Ce este?
- Vrea neapărat să rămână singur, îi zisei încet la ureche (la ureche, fiindcă fratele Marini nu prea auzea bine)...
Dar e foarte-foarte slăbit. Mâinile îi sunt foarte reci. Ce să facem oare?
- Să-l sculăm şi pe Tit, zise el.
- Mă duc să-l scol, să vedem ce să facem, zic eu. Poate trebuie să mergem după un medic.
Trecui uşor, din nou, în camera părintelui şi, pe lângă paravanul de pânză din faţa patului său, ieşii la Titus.
Nu dormea nici el. Mă întâmpină ridicat în capul oaselor.
-Mâinile i-s reci,îi şoptii şi lui îndurerat. M-a trimis să mă culc, ca să rămână singur. Ce-i de făcut? N-ar trebui oare să mergem după un medic?
-Am auzit totul,zise el,mai ales acum când ţi-a spus să deschizi fereastra şi să-l laşi singur...
Stăruirăm puţin şi ascultarăm spre uşă. Eu lăsasem uşa întredeschisă. Nu se auzea nimic.
-Vino să mergem încet la paravan, ca să ascultăm!
Păşirăm uşor, ascultând spre paravanul subţire de lângă pat.
Nu se auzea nici o respiraţie!
Trecurăm pe după paravan,unul de-o parte, celălalt de alta a patului. Titus îi puse mâna pe frunte, apoi o duse pe inimă.
-E cald,zise el,la frunte.Iar apoi la inimă,înspăimântat:
-Nu mai bate!

Strigarăm pe fratele Marini... îi strigarăm lui:
- Părinte! Părinte!
Îi mişcarăm capul şi mâinile. Nimic!
îi aprinserăm o lumânare la căpătâi şi căzurăm toţi trei în genunchi lângă patul părintelui nostru, în cea mai sfâşietoare şi îndurerată rugăciune dintre toate rugăciunile vieţii mele.
Mă simţii ca şi cum un puternic perete apărător s-ar fi prăbuşit şi aş fi rămas descoperit în bătaia celor mai grele şi mai ucigaşe primejdii.
Era ora unu şi jumătate în noaptea spre dimineaţa zilei de sâmbătă, 12 februarie 1938.
Afară începu să ningă cu fulgi mari şi moi, ca un văl de înmormântare sau ca o mângâiere...
Ce măreţ şi ce liniştit intrase în veşnicie acest uriaş al lui Dumnezeu, solemn şi calm ca o corabie care a luptat o noapte îndelungată cu înspăimântătoarele primejdii ale unei vrăjmaşe furtuni, iar acum, în lumina unui strălucitor răsărit, intră zdrenţuită, dar biruitoare, în portul liniştit, mântuitor.
Din pricină că îi eram încă atât de aproape, nu-i puteam vedea adevărata lui măreţie...
De ce oare a vrut el să rămână singur chiar în ultima lui clipă? Nu ştiu.
Poate, pentru ca frumuseţea fericitei sale întâlniri cu Dulcele său Mântuitor să-i fie deplin slobodă; prezenţa mea ar fi stingherit această intimitate sfântă...
Poate pentru că mila şi iubirea noastră îi deveniseră prea grele...
Poate pentru că trebuia să plece, iar prezenţa noastră îl prea reţinea...
Nu ştiu!
Dar sunt încredinţat că, în clipa aceea, după sufletul lui a venit însuşi Dulcele Iisus.
Şi că, dacă n-aş fi plecat atunci de lângă el, ochii mei L-ar fi văzut aievea.
...N-am fost vrednic să-L văd!
_________________
Slăvit să fie Domnul!

[avaelias]

.......................................................................................................
Glasul îi era profund profetic.
- Dumnezeu a trimis Bisericii noastre şi poporului nostru Lucrarea unică şi vădit cerească a Oastei...
Poporul a îmbrăţişat-o cu drag, dar mai-marii au respins-o de la început.
Dacă vor continua s-o respingă, s-ar putea ca Dumnezeu să le-o ia...
Iar drept pedeapsă să îngăduie să vină peste ei lucrări de rătăcire, de dezbinări şi de pierzare...
Fiindcă n-au primit dragostea adevărului, Dumnezeu le poate trimite lucrări rătăcitoare.
Ca să creadă minciuna toţi cei care n-au crezut adevărul.
Şi astfel să fie osândiţi, cum spune Sfântul Pavel la Tesaloniceni...
Mă gândesc chiar şi la fraţii noştri ostaşi, ce mare răspundere au.
Când vedem pe ce căi întortocheate şi grele trebuie să-şi caute alţii mântuirea sufletului lor, noi nu ştim să mulţumim lui Dumnezeu că nouă El ne-a descoperit calea mântuirii atât de dreaptă şi de dulce...
Dar dacă vreodată fraţii se vor dovedi nevrednici de acest dar mare, căutând spre alte căi, atunci Domnul se poate, drept pedeapsă, să le-o ia şi pe aceasta.
Şi să-i lase apoi să bâjbâie dezbinaţi după lucrări străine şi pe căi rătăcitoare...
Mă cutremur când mă gândesc ce viitor poate să aştepte Biserica noastră şi poporul nostru în urma acestei respingeri.
Parcă ne găsim în vremea când Ierusalimul nu înţelesese vremea cercetării sale şi când Mântuitorul îi profeţea nimicirea apropiată şi de neânlăturat.
...Ierusalimul Oastei,Sibiul,face acelaşi lucru astăzi,pe care l-a făcut,la vremea sa,vechiul Ierusalim omorâtorul de prooroci şi ucigătorul cu pietre al trimişilor lui Dumnezeu...

.......................................................................................................
-Dragă Dorz, şopti el rar şi mişcat, după mine va veni rândul vostru!
Mie în curând nu-mi vor mai putea face nimic, dar pe voi vă vor urmări şi vă vor prigoni fără cruţare din cetate în cetate, ca să se împlinească tot ce este scris...
Dar voi să nu vă temeţi.
.......................................................................................................

Cuvintele profetice,rostite sub insuflarea Duhului,pe patul de moarte sunt pentru toti Ostasii Testament, Far si Imbarbatare,astazi in vremurile apocaliptice pe care le traim.
Dumnezeul nostru ! Te rugam revarsa peste noi Harul si Duhul inaintasilor si parintilor nostri, dandu-ne intelepciune si putere sa calcam pe urmele lor.

.......................................................................................................

Să călcaţi după Domnul pe urmele mele.
Ca, pe urmă, să ne întâlnim mai fericiţi, la sfârşitul luptei noastre, lângă Domnul, în Canaanul Său Ceresc...
-Oricât aţi avea de suferit, să nu-L trădaţi pe Dulcele nostru Mântuitor, Iisus Biruitorul.
Să nu trădaţi Cauza Evangheliei şi a Bisericii vii, să nu trădaţi voluntariatul Oastei, nici pe părintele vostru în Hristos.
Va veni vremea când Dumnezeu şi Adevărul ne vor face dreptate şi nouă...
Să aveţi neîncetat ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, la Iisus cel Răstignit...

D O A M N E A J U T A - N E !


S L A V I T S A F I E D O M N U L !